Despre adevărata singuratate nu vorbim decat în şoaptă. Nu putem
ţine conferinţe publice despre ea. Dealtfel, ce mai înseamna o singurătate trîmbiţată? Nu voi recunoaşte decat în faţa mea ca sunt singură. Şi uneori prefer să mi-o ascund şi mie.

Singurătatea are la prima vedere o conotaţie negativă, dar la fel ca majoritatea concepţiilor, şi acesta dispune de o percepţie relativă. Observ că de fiecare dată cînd sunt suparată sau gînditoare am tendinţa să-mi singularizez experienţa şi să mă retrag în mine.

Singuratatea nu e chiar rea. Există momente în care confruntarea cu propria conştiinţă duce la rezolvarea problemei iniţiale. Desigur, ajungem în final să povestim prin ce am trecut celor apropiaţi nouă.… dar pînă în punctul acela de destăinuire trebuie să trecem de scutul pe care singuri ni-l ridicăm.

Recunoaşterea nevoii de singuratate, pe de altă parte, e o problema mai delicată. Socializarea şi nevoia de colectiv stau în gena noastră umană şi de aceea recunoaşterea a ceva care părăseşte tiparele prestabilite atrage după sine teama de ridicol. Ne e teamă sa fim excluşi din randurile majorităţii, dar în acelaşi timp ne dorim să fim unici.

Unicitatea vine din sinceritatea pe care o avem faţă de ceilalti, dar în speţă, faţă de noi înşine. Iar în sinceritate se află şi nevoia de singuratate.